Zâmbetul..., nu se mai vede

A fost mult prea ciudat, pot spune,
După două luni, să ies în lume.
Oamenii au fost înlocuiți cu oameni-roboți,
Nu mai râdeau și purtau măști, toți.

Erau actorii din filmele SF văzute,
Erau triști și toți cu fețe mute.
Când am salutat, veselă pe cineva,
Tristă și-a mișcat capul, abia de se vedea.

Unde au dispărut oamenii cu visuri mărețe?
Acei oameni cu zâmbete pe fețe?
Ce au făcut cu ei, ce s-a întâmplat?
În doar două luni, ei s-au transformat.

Cel mai ciudat și rău a fost,
Că am jucat și eu, în filmul ăsta prost.
Forțată să pun mască, pe fața mea zâmbitoare,
În spațiile lor închise și stând la depărtare.

Zâmbetul ..., nu se mai vede,
Omenia, ușor ușor se pierde.
Îți rămân doar ochii, să râzi cu ei cât poți!
Să nu devii, cum vor ei, ... oameni-roboți!